Acest blogger spune NU violentei impotriva copiilor

banner300x250

English version in the next post.

  http://www.salvaticopiii.ro/?id2=0002000100000002

        O privesc cum merge linistita catre scoala. Are toate temele facute si si-a invatat lectiile pe care i le-a dat invatatoarea. Dar, mai ales, a invatat lectia cea mai importanta dintre toate: cum sa spuna ca s-a impiedicat pe treptele de la pivnita si a cazut atunci cand ceilalti copii o vor intreba ce-i cu vanataile din jurul ochilor – doua pete hade, vineti-albastrui… E cea mai usoara lectie dintre toate; a invatat-o de multa vreme, iar acum, la 10 ani, e deja experta – va arbora un zambet nonsalant si va povesti cu calm si detasare cum s-a intamplat si cum s-au speriat parintii si i-au interzis sa se mai apropie de chepengul de la pivnita. N-au cum sa n-o creada, mai ales ca bunica si-a pus toate cunostintele-n practica si macar urmele rosiatice de degete au disparut… Si toata ziua, si cele ce vor urma, se va comporta ca si cum nimic nu s-a intamplat.

         Si totusi, parca mai e ceva in privirea ei, ceva nedeslusit, o incrancenare abia sesizabila, o determinare de neclintit impletita parca cu groaza; o promisiune – asta e, si-a facut o promisiune! De azi inainte nimeni nu va mai ridica vreodata mana la ea. Nimeni!

       Aproape 24 de ani au trecut de la dimineata aceea racoroasa, iar acum ma priveste linistita si oarecum curioasa. Nu si-a incalcat promisiunea… Bataile, vorbele grele, “lectiile” educative de fata cu toata lumea – toate par un vis urat. Ce n-a stiut atunci a fost ca drumul pe care avea sa-l parcurga fi-va unul greu si anevoios si ca, cel mai probabil, toata viata va avea de luptat – nu ca sa obtina premii si sa acumuleze bani, ci ca sa nu devina produsul celor care i-au modelat copilaria; nu ca sa devina o celebritate intr-un domeniu sau altul, ci ca sa-si regasesca adevarata esenta.

       Si azi mai rupe inca itele impletiturii de minciuni, fantasme, cicatrici si rani care i-au inconjurat copilaria si care au facut-o sa fie altcineva decat ea. E o lupta continua cu ea insasi – uneori mai descopera o particica din ceea ce e si o priveste cu uimire si curiozitate, alteori cade din nou in paienjenisul intunecat din care incearca sa scape. Uneori cand crede ca s-a mai eliberat de o incatusare, nu trece mult pana sa i se demonstreze ca nu-i chiar asa. In fiecare zi duce o continua zbatere sa scape de agresivitatea si furia aproape incontrolabila care o macina – caci si ea, la randul ei, a raspuns cu violenta (verbala sau fizica) si cruzime fata de cei mai slabi… pana  cand a inteles ca, desi acela era modelul pe care-l invatase, nu era cel normal. Ea, care stia ce-nseamna groaza si durerea fizica si teama de a se intoarce acasa dupa scoala, ea, care cauta toate motivele din lume sa se faca cat mai nevazuta – tocmai ea era cea care repeta exact aceeasi cruzime si violenta pe care le ura din suflet!

         Si atunci au cuprins-o remuscarile si vina, care au ros-o si inca o mai rod ca sarea pe o rana vie. A plans mult, tare mult si, uneori, mai plange si acum amintindu-si de cruzimea si rautatea de care a fost in stare sa dea dovada. N-are insa cum sa dea timpul inapoi – nu poate decat sa spere ca va fi iertata, asa cum a invatat si ea sa ierte.

        Si astazi i se intampla ca, atunci cand lucrurile devin cu adevarat grele (fiecare dintre noi avem momente de cumpana) sa se afunde intr-o stare de visare si sa fuga din realitate in vechea lume pe care si-a faurit-o inca din frageda copilarie. Nici in ziua de azi nu stie cum sa ceara ajutor, nici pentru cea mai mica dintre probleme, dar’mite pentru alea mai grele. Habar n-are cat valoreaza si nici sa-si ceara drepturile – rational stie ca e o aberatie, dar toti anii in care a fost blamata si i s-a spus, intr-o forma sau alta, ca nu valoreaza nimic si-au pus amprenta mai adanc decat ar fi crezut ca se poate.

        Si azi mai simte o tresarire si, pentru o clipa, se simte cuprinsa de panica si vina atunci cand se intampla ceva rau. Sentimentul de vinovatie e atat de bine inradacinat, incat corpul reactioneaza instinctiv, cu mult inainte ca ratiunea sa-si faca simtita prezenta. Si azi, daca faci un gest mai brusc, la care nu se-asteapta, acelasi instinct o face sa-si ridice mana in semn de aparare – si abia cand o-ntrebi “Ce-ai, draga?” isi da seama; altfel, nici macar nu constientizeaza.

          La aproape 34 de ani se lupta cu propria-i persoana – din fericire nu este din cei care fac abuz de alcool sau droguri (aproape nu bea), dar are altfel de comportamente si reactii la fel de autodistructive.

          Uneori insa mai si castiga. Ani de zile a fost furioasa pe bunica ei pentru principiile ei educationale: oricat de gresit s-ar comporta un parinte, nu se intervine in fata copilului. Prin urmare, in timp ce ea manca batai crunte intr-o camera, din camera cealalta se auzeau bubuituri – bunica dadea cu pumnii in sifonier, incercand astfel sa-l faca pe tata sa se opreasca. Pana si acest comportament l-a avut mult timp – vedea acte de violenta si, desi era revoltata, se simtea incapabila sa reactioneze si sa ia atitudine. Chiar si azi i se intampla, doar ca, dupa primele momente de perplexitate (nu e treaba mea!) isi aduce aminte de frica, omniprezenta frica, si de cat de neajutorata se simtea – si-atunci intervine.

         Si a mai castigat ceva: a invatat sa ierte. N-a putut uita, dar iertarea i-a adus o liniste, aproape o pace interioara care o ajuta sa priveasca lucrurile mai obiectiv si fara incrancenare, care fac ca toata aceasta lupta sa nu fie atat de dureroasa pe cat ar putea fi.

            Acum 24 de ani a facut o promisiune, dar vai! N-a stiut ce va urma. Ceva imi spune insa ca si-ar fi facut aceeasi promisiune chiar daca ar fi stiut. Ar fi facut aceasta promisiune si si-ar fi tinut-o in ciuda gustului amar ce-o va insoti toata viata – caine credincios in lant.

          Un gust amar al resemnarii: dorinta arzatoare de a fi aproape de cei de-un sange cu tine, nevoia de simti ca apartii, nevoia de a fi alinat si de a ti se acorda increderea celor considerati a-ti fi cel mai aproape – dorinta ce stii ca niciodata nu se va implini. A invatat sa ierte si a invatat sa inteleaga; si a mai invatat ceva: sa accepte faptul ca, in ciuda aparentelor si amabilitatilor, oricat de mult si-ar dori sa fie altfel, prapastia cascata e mult prea adanca, iar ei nu sunt de fapt decat niste straini care implinesc niste asteptari sociale.

          Un adevar trist si amar pe care-l citesc in ochii ei obositi ce ma privesc din oglinda de pe scrin…

banner728x90