Scrisoare deschisa pentru parinti

English version here.

Dragi parinti,

Ce urmeaza sa va povestesc s-a intamplat acum vreo 15 ani, intr-o seara ploioasa si rece de sfarsit de noiembrie. Era destul de tarziu, aproape de orele 21:00. O bruma inghetata se asezase peste oras si tot ce vroiam era sa ajung cat mai repede acasa. Imi mai aduc aminte si acum frigul care-mi intrase in oase. M-am infofolit cum am putut mai bine in pardesiu si-am pornit grabita catre metrou. Numai gandul ca trebuia sa strabat orasul de la un cap la altul ma facea sa plang. Eram obosita si mi-era foame pana la lesin… si frig, foarte frig. Am reusit sa prind metroul la timp, altfel as mai fi asteptat cel putin 10 minute.

O statie… doua statii… trei statii… la cea de-a sasea am coborat si am schimbat peronul. M-am urcat in urmatorul tren si iar: o statie… doua statii… la a treia am coborat din nou si am schimbat tronsonul. Eu si alti cativa zeci de rataciti. Nici macar caldura temporara din metrou nu m-a facut sa ma mai relaxez putin. Stiam ca taman atunci cand in sfarsit mi se vor fi dezghetat mainile si picioarele, va trebui sa ies din nou afara.

Am traversat tunelul interminabil si, in sfarsit, am luat cel de-al treilea tren. M-am zgribulit intr-un colt si-am inchis ochii, visand la supa calda care m-astepta acasa. Si-acum ma face sa zambesc gandul ca, desi nu mai eram de mult copil, bunica intotdeauna m-astepta cu supa de pui fierbinte…

La un moment dat am deschis ochii. Un murmur subtil razbatea peste zgomotul infernal facut de garnitura invechita. Mai mult ca o parere; si tot ca o parere am simtit cum atmosfera din vagon devine din ce in ce mai incarcata. Am privit usor mirata in jurul meu si-atunci am vazut: la usa din celalalt capat erau doi copii, o fetita si-un baiat. Nu cred ca aveau mai mult de 7 sau 8 ani. Stateau stransi unul in celalalt, cu privirile in pamant; era insa evident ca erau speriati. Se lipeau de usa ca si cand tot ce-si doreau era ca aceasta sa se deschida in mers si ei sa dispara in intunecimea tunelului. Langa ei, un individ slinos ii tintuia cu privirea, aplecandu-se amenintator ca un animal infometat care si-a incoltit prada, mormaind incontinuu. Nu se auzea pana la mine ce anume, dar dupa privirile contrariate ale calatorilor din jur, nu era vorba sigur de vreun basm.

Pentru un moment, am uitat ca tot ce vreau e s-ajung acasa si m-am apropiat de trio-ul acela ciudat. Expresia barbatului si ranjetul sinistru m-au facut sa inghet pentru o fractiune de secunda; si-atunci am auzit ce tot bolborosea individul. Un suvoi de imagini abjecte mi s-au perindat prin fata ochilor si am simtit cum mi se face pielea de gaina. Sangele a-nceput sa-mi clocoteasca in vene si, fara sa ma gandesc ca barbatul era aproape cu un cap mai mare si de 2 ori mai solid, vorbele mi-au iesit singure: „Pleaca. Iesi de-aici! ACUM!!!”

Ceva din privirea mea probabil ca l-a deconcertat suficient de mult incat sa se dea un pas inapoi; suficient ca eu sa ma bag intre el si copii. A schitat un gest catre mine; ma rastisem insa la el atat de tare, incat tot vagonul, vreo 20 de oameni, erau cu ochii atintiti spre el, asteptand (nu ma intrebati ce, pentru ca nu stiu sa va raspund; nu stiu nici in ziua de azi daca ar fi sarit vreunul din cei prezenti in ajutorul meu – pur si simplu stateau si se uitau, mai mult sau mai putin urat, fara insa a schita vreun gest).

Usile s-au deschis, iar individul a tasnit din metrou injurand si vociferand odios, lasand in urma-i o dara fetida, aproape palpabila.

Daca cumva va intrebati ce anume vroia de la copii, e suficient sa va spun un singur cuvant: pedofil. Restul ororilor asociate cu acest cuvant vi le puteti imagina si singuri (poate o sa vi se para o eticheta dura si pripita, dar am auzit si am vazut destule de-a lungul anilor lucrand cu oamenii din categorii defavorizate; cu toate astea, mi-e greu sa reproduc chiar si in parte „monologul” acelui… specimen).

M-am intors catre copii; in continuare stateau stransi unul in celalalt, cu privirile in pamant, palizi, tremurand si cu lacrimi rostogolindu-se molcom pe obraji. Privindu-i de aproape, mi-am dat seama ca sunt frate si sora – amandoi blonduti, cu ten rozaliu in vremuri mai bune, pometi frumos conturati. Desi hainele erau ponosite si roase pe alocuri de atata purtat, erau curati. Nu i-am intrebat ce cautau singuri in metrou la ora aia; n-avea sens, era evident – cerseau. In schimb i-am intrebat daca le e foame. N-au indraznit sa-mi raspunda, dar ghioraitul neasteptat din burticile lor a fost suficient. Am scotocit in tasca fara fund, printre carti si notite; stiam ca mai am cativa biscuiti – cei mai ieftini biscuiti de pe piata, niste chestii tari si fara gust. I-au rontait fara sa cracneasca. Apoi au soptit cate un „multumesc” timid…

I-am intrebat unde stau. Mi-au raspuns cu sinceritate. Dumnezeule Mare! Cata naivitate! As fi vrut sa-i scutur si sa tip la ei! De-abia scapasera ca prin urechile acului de un nenorocit, si-mi spuneau mie, o straina, unde stau… La 3 strazi distanta de mine. I-am luat pe fiecare de mana, m-am uitat inadins in ochii lor si le-am spus: „Am sa merg cu voi acasa”. Au incercat sa refuze politicos, dar nici n-am vrut s-aud. Si, cu cate un copil de fiecare parte, am coborat din metrou, am luat tramvaiul pentru alte 5 statii interminabile, am strabatut cateva alei lungi si intunecate si in sfarsit am ajuns la blocul lor. Nicio clipa, tot drumul, nu le-am dat drumul la manute; iar ei nu au incercat sa se retraga. Nicio clipa; doar in momentul in care mama lor ne-a deschis usa.

I-am povestit pe scurt ce s-a intamplat. A parut oarecum ingrijorata, dar nu foarte din cale-afara. N-am stat sa aflu mai multe. O privire rapida in jurul meu mi-a fost de-ajuns: saracia lucie razbatea in ciuda ordinii din incapere; o bunica uitata de timp picotea intr-un fotoliu desfundat; pe masa trona stingher un castron cu cartofi prajiti (oare pentru a cata zi saptamana aceea?); nici urma de tata. Concluzia: nu avea sa fie pentru ultima oara cand fratii aveau sa mearga la cersit dupa scoala.

M-am rastit subtil la mama, spunandu-i ca nu sunt eu cea care sa-i spuna cum sa-si creasca copiii, dar macar sa nu-i mai lase singuri seara intr-un oras plin de oameni de tot felul si, mai ales, intr-un cartier deloc prietenos. Raspunsul ei nu m-a convins, dar era tot ce puteam face.

M-am intors pe calcaie si-am pornit spre casa, cu inima cat un purice, avand in minte imaginea celor doi copii strabatand acelasi drum singuri. Daca nu ati retinut, era noapte, aleile neluminate, iar cartierul plin de indivizi dubiosi. Si mi-era tare frig si foame…

Supa a fost insa rece in seara aia. Mai rece decat daca as fi mancat-o direct din frigider. Si fara gust…

M-am tot gandit de-a lungul anilor la cei doi copii si m-am intrebat ce s-o fi ales de ei. Acum ar trebui sa aiba vreo 22 sau poate 23 de ani… Nu i-am revazut niciodata; statistic vorbind, sansele erau destul de mari, doar stateam in acelasi cartier; si cu toate astea…

Adeseori, in perioadele de restriste, in care tot ce aveam de mancare erau cartofi (fierti, prajiti, copti si din nou fierti) si cativa biscuiti din cei mai ieftini, gandul mi se intorcea catre cei doi. Cu mentiunea ca eu sunt adult…

Nu, nu i-am mai cautat, desi stiam unde stau. Intr-un fel, mi se parea ca as fi fost o intrusa, posibilitatile mele financiare erau stricte, iar alte mijloace de a-i ajuta consideram ca oricum nu-mi stau la indemana. Acum imi pare rau, dar deh! Daca as fi stiut la 20 de ani macar jumatate din ce stiu acum…

Poate ca va intrebati cum de mi-am adus aminte de ei dupa atatia ani. Nu pentru ca mi-ar fi fost foame, asa cum poate v-ati fi asteptat, ci pentru ca a fost Ziua Copilului. O zi in care fiecare dintre noi a incearcat sa marcheze evenimentul dupa puteri: cadouri, felicitari, prajituri; internetul a fost invadat de postari cu/despre/pentru copii; media a fost inundata de emisiuni si concursuri; magazinele de profil s-au intrecut in oferte si promotii; peste tot milioane de imagini colorate si vesele, cu copii zambind fericiti; articole despre cei mici; premii…

Fiecare dintre noi a felicitat un copil – al sau, din vecini, vreun elev sau pur si simplu copilul din noi.

Da, dragi parinti, in unele tari tocmai a fost ziua copilului; in altele urmeaza sa fie. Si, intr-un fel sau altul, o sarbatorim. Foarte frumos. Excelent. Bravo noua!

Stau insa si ma intreb… Ce ne facem totusi cu restul zilelelor din an…? Pe acelea cum le sarbatorim? Cum le marcam trecerea? N-ar fi frumos ca in fiecare zi sa vedem peste tot copii razand fericiti?

Nu va obositi sa cautati raspunsul – intrebarea e una retorica – deja il stiu: restul zilelor NU sunt Ziua Copilului…

PS: O scurta animatie creata de Guillaume Arantes.

http://www.youtube.com/watch?v=oZaJ-1QL9dc

A dumneavoastra,

Ina Cassandra Halichias

Advertisements

One thought on “Scrisoare deschisa pentru parinti

  1. azza says:

    Reblogged this on azza and commented:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s